ublo
bogdan's (micro)blog

bogdan » orientarea către finalitate

06:56 pm on Aug 25, 2013 | read the article | tags:

am mai scris despre asta. nu avem în sânge nevoia de finalizare. nu. ai râde, dar nici măcar la curve!

«We choose to go to the moon. We choose to go to the moon in this decade and do the other things, not because they are easy, but because they are hard, because that goal will serve to organize and measure the best of our energies and skills, because that challenge is one that we are willing to accept, one we are unwilling to postpone, and one which we intend to win, and the others, too.»

— JFK, Rice Stadium, September 12, 1962

și cred că unul dintre motive este lipsa unui scop. a unui ideal încadrat de o mulțime de valori fundamentale. o idee care să ne conducă viața și acțiunile în societate. având ca finalitate un mod de a ne măsura potențialul și de a ne depăși limitele. consecință probabilă a vechiului regim, am ales să ne limităm scopurile la a-i depăsi pe cei din jurul nostru, nu pe noi înșine. și ca exemplu stă prima olimpiadă internațională de matematică, organizată de românia în 1959. mi se par admirabile rezultatele individuale ale elevilor. însă dorința de a câștiga o medalie și de a fi mai bun decât alții care – sincer acum – nu sunt chiar exponenții unei națiuni, este doar un obiectiv, nu un scop în sine.

filosofia asta de viață s-a păstrat. suntem încurajați de mici să fim mai buni decât colegii de clasă, prietenii, vecinii etc. și totul se reflectă în alegerea unor obiective infime ca importanță drept scop al întregii noastre vieți. dar partea cu adevărat gravă este intervenția statului și încurajarea fix a acestui comportament prin orice tip de ajutor pe care îl acordă.

obținerea unui astfel de ajutor devine un scop în sine care activează spiritul competitiv. lupta pentru cele câteva firimituri neîmpărțite dinainte se va duce cu toată energia, neglijând sau chiar neavând o finalitate pentru proiectul respectiv. pentru că odată câștigat statul nu cere rezultate reale. nu-l interesează finalizarea. asemeni unei curve, stă cu ochii pe ceas și geme artificial tot felul de indicatori și parametrii de desfășurare care trebuie atinși, dar care nu au drept consecință directă finalizarea. doar încadrarea în timp.

un exemplu care mi-a servit ca sursă de inspirașie pentru articol sunt universitățile. unde parametrii de performanță nu sunt numărul de angajați performanți generați, ci numărul de absolvenși la sfârșitul unui ciclu. aș fi folosit ejaculați-ul lui vaghelie, însă asta ar fi presupus că aceștia ajung să se lipească sau să penetreze ceva. din nefericire se vor strânge sterili în vezica seminală a învățământului românesc.

scopul lor este cel mult obținerea diplomei. prin orice mijloace. incapabili să genereze în viitor un plus valoare în societate. iar institușiile de învățământ s-au prins de asta și se laudă cu atractivitatea corpului profesoral, cu taxele anuale, cu examenul de admitere. din momentul în care și-au deschis picioarele porțile pentru a-i primi înăuntru, singurul lucru care contează este timpul pe care îl petrec în interior. pentru că veniturile instituțiilor sunt direct proporționale cu numărul de studenți: multiplii de ”studenți-echivalenși” înmulțiți cu subvenția pentru fiecare an cu suficiente credite.

iar consecințele acestui cerc vicios – pentru că o fracțiune din absolvenți (de obicei cea mediocră) ajunge înapoi în sistem – lovesc fix la rădăcina societății noastre.

pentru că noi nu alegem o cale pentru că este grea, ci pentru că e ușoară. nu pentru că ne vom organiza și măsura potențialul. pentru că acea provocare nu o acceptăm și preferăm să o amânăm și pentru că ne e mai ușor să dăm o țeapă și să bifăm niște lucruri neimportante.

The Brothel of Avignon, P. Picasso, 1907

The Brothel of Avignon, P. Picasso, 1907

aceast sait folosește cookie-uri pentru a îmbunătăți experiența ta, ca vizitator. în același scop, acest sait utilizează modulul Facebook pentru integrarea cu rețeaua lor socială. poți accesa aici politica mea de confidențialitate.