ublo
bogdan's (micro)blog

bogdan » de ce avem cinci degete la fiecare mână?

01:14 am on Sep 16, 2013 | read the article | tags: nice2know

din mulțimea de lucruri pe care le luăm ”de-a gata”:

de ce avem cinci degete la o mână?

și întrebarea ar trebui privită din perspectiva matematicianului, de ce nu mai puține de 5 sau mai multe de 5? baza răspunsului este fără îndoială evoluția, iar argumentele sunt bazate pur și simplu pe observații:

• evolutiv, variația numărului de degete a reprezentat un avantaj pentru specia respectivă: caii au un deget, struții au două, rinocerii au trei, porcii au patru, primatele au cinci, panda are șase. faptul că noi avem fix cinci înseamnă că pe parcursul istoriei noastre evolutive le-am folosit pe toate.
• genomic, ADN-ul tetrapodelor (aș fi spus patrupede, însă prefer noțiunea pentru a include și omul ca fiind un animal cu patru membre) conține o limitare prin numărul maxim de zone pe care le poate codifica un anumit tip de genă (Homebox), limita fiind cinci. astfel, animalele cu mai puține degete pur și simplu nu dezvoltă sau fuzionează unul sau mai multe dintre cele cinci degete posibile, iar în cazul animalelor cu mai multe degete, oase ale încheieturii preiau funcția degetelor suplimentare. printre oameni, polidactilia (prezenta mai multor degete) este o mutație relativ comună prezentă prin copierea unuia sau mai multor segmente codificate de genele Homebox, degetele suplimentare fiind simple copii ale degetelor deja existente.
• faptul că genele Homebox prezintă exact cinci regiuni își găsește cea mai plauzibilă explicație în șansă, mai ales că în trecut au existat animale (tetrapode) cu un număr mai mare de degete. cel mai probabil sunt și alte variații stabile ale genelor Homebox în care numărul de regiuni este diferit de cinci, însă în trecut, un eveniment aparent neînsemnat a dus la răspândirea variantei cu cinci regiuni în defavoarea celorlalte.

și până la urmă e bine că avem fix cinci. nu-mi imaginez cum ar fi să cumpăr pâine exprimând prețul în baza 2, 4, 6, 8 sau 12.

 

două articole pe tema asta menite să facă lumină:

• Steven Jay Ghould, ”Eight (or Fewer) Little Piggies”, Natural History, 1991
• Clifford J. Tabin, ”Why we have only five fingers per hand: Hox genes and the evolution of paired limbs”, Journal of Biologists, 1992

 

bogdan » mulțimi

01:05 am on Sep 15, 2013 | read the article | tags: nice2know

de multe ori întrebările simple rămân fără răspuns. asta am învățat de la profesorul care ne-a predat geologia în liceu. nu-mi amintesc nici cele mai vagi noțiuni ale materiei, însă întrebările strecurate în lecții erau pe cât de banale, pe atât de provocatoare. așadar,

”ce este o mulțime?”

intuitiv, o colecție de obiecte toate îndeplinind aceeași condiție. ”mulțimea oamenilor cu înălțimea mai mare de 1.70m”, ”mulțimea autoturismelor negre din bucurești”, ”mulțimea firelor de păr pe care le am pe cap” etc. răspunsul este acceptabil la prima vedere, însă este incorect. să notăm cu M mulțimea tuturor mulțimilor care nu sunt membre în ele însele. atunci avem două situații:

• M este membră în ea însăși, dar M este mulțimea tuturor mulțimilor care nu sunt membre în ele însele, deci M nu este membră în M (contradicție)
• M nu este membră în ea însăși, dar M este mulțimea tuturor mulțimilor care nu sunt membre în ele însele , deci M este membră în M (contradicție)

altfel spus, definiția intuitivă dă naștere la paradoxuri (mai exact, acesta poartă numele lui Bertrand Russel). cu acest argument, orice puști mai curajos poate închide un profesor proaspăt ieșit din facultate.

răspunsul corect se bazează pe câteva axiome, asemănătoare axiomelor geometriei, descrise inițial de către Ernst Zermelo la trei ani după ce Einstein publica teoria specială a relativității. sistemul cel mai folosit este Zermelo-Fraenkel în care o mulțime este definită ca o relație binară între două obiecte, elemente a și mulțimi A, relație numită prin definiție apartenență. în plus, obiectele și relația de apartenență trebuie să satisfacă următoarele axiome:

• axioma 1: două mulțimi sunt egale dacă orice element membru în prima mulțime este membru și în a doua mulțime și reciproc.
• axioma 2: o mulțime nu poate fi mebră în ea însăși.
• axioma 3: fiind dată o mulțime, pot construi o submulțime (o mulțime pentru care orice element este membru în mulțimea inițială, însă reciproca nu este întotdeauna valabil?) a mulțimii inițiale cu elementele ei care îndeplinesc o anumită condișie logică.
• axioma 4: fiind date două mulțimi, există o mulțime care le are membre pe amândouă.
• axioma 5: fiind dată o mulțime, există o mulțime care să conțină toți membrii membrilor mulțimii inițiale.
• axioma 6: imaginea unei funcții oarecare definite pe o mulțime este tot o mulțime.
• axioma 7: totalitatea numerelor naturale este o mulțime.
• axioma 8: fiind dată o mulțime, există mulțimea tuturor submulțimilor mulțimii.
• axioma 9: produsul cartezian al unei colecții de mulțimi nevide este nevid.

axioma 9, denumită și axioma alegerii este de departe cea mai controversată axiomă fundamentală. realtiv complex pentru definiția unui obiect atât de prezent în vocabularul nostru, însă la fel ca în cazul geometriei (care este prezentată în școli axiomatic), mulțimile ar trebui să se bucure de același avantaj (fiind obiecte fundamentale).

prezentată în acest fel, teoria mulțimilor devine liberă de paradoxuri, însă incompletă – în sensul teoremelor lui Kurt Goedel. observașia suport a acestei afirmații este că utilizând sistemul axiomatic Zermelo-Fraenkel de mai sus nu putem defini o mulțime a tuturor mulțimilor (axioma 2). despre această problemă într-un articol viitor.

noapte bună!

sursă foto: wikimedia

bogdan » răspunsul la viață, univers, totul

11:36 pm on Sep 9, 2013 | read the article | tags: ideas

o chestie interesantă despre numărul pi = 3.141592…

fiind transcedent (i.e. nu e rădăcina unui polinom nenul cu coeficienți raționali) are o infinitate de zecimale care nu se repetă. folosind un sistem oarecare de codare al cifrelor in litere (să spunem ASCII), în zecimalele lui pi vei găsi absolut toate numele persoanelor pe care le vei întâlni pe parcursul vieții. extrapolând, fără însă a exagera, în raportul dintre circumferința și diametrul oricărui cerc găsim răspunsul la orice întrebare.

bogdan » spațiu și timp

02:03 am on Aug 30, 2013 | read the article | tags: nice2know

și a zis Dumnezeu: “Să fie lumină!” și a fost lumină. (Geneza 1:3)

lumina este cheia percepției noastre despre univers. ochii percept razele de lumină împrăștiate de obiectele din jurul nostru pentru ca apoi creierul să construiască din fiecare fascicul realitatea în care trăim, spațiul. modul în care sistemul nostru vizual e construit: două ecrane pe care înregistrăm proiecții 2D ușor decalate pe care creierul nostru le procesează și determină a treia dimensiune spațială. creierul nu se oprește aici. capacitatea lui de a reține și procesa ulterior informația, în determinarea perechilor cauză-efect definește o nouă dimensiune a mediului care ne înconjoară, timpul. și pentru că spre deosebire de spațiu, în care ne putem deplasa aproape în orice direcție, ireversibilitatea unor evenimente – exemplul cel mai primitiv, moartea – crează în timp o direcție preferențială, pe care trebuie să o respectăm.

cam același raționament îl aveau și fizicienii până în secolul trecut. avem spațiu – interpretarea razelor de lumină, timp – interpretarea perechilor cauză efect, o săgeată a timpului – entropia și pentru că oriunde le observăm, aceste trei obiecte par să fie la fel, în mod automat sunt absolute și universale. relativismul newtonian a rezistat mai bine de două secole datorită congruenței perfecte între observații și ipotezele teoretice.

în 1905, einstein prelua mai multe concepte noi și hotăra să renunțe la sistemele de referință absolute. de fapt einstein a avut sclipirea de geniu de a pune sub semnul întrebări însăși modul în care observăm lumea: prin lumină. maxwell construise recent ecuațiile câmpului electromagnetic, iar din acestea lumina avea o viteză maximală. în vid. în mod esențial, einstein a luat în calcul influența acestei limitări asupra modului în care observăm lumea. a postulat în primul rând că legile fizice sunt aceleași peste tot în univers și sprijinit pe ecuțiile lui maxwell că lumina are aceeași viteză în vid indiferent de sistemul de referință.

nu mai intru în detalii fizice însă în 1905 spațiu și timpul absolut au devenit spațiul-timpul relativ, care se comprima sau dilata în funcție de observatori. câțiva ani mai târziu, einstein schimba cu totul perspectiva asupra lumii. în 1916, gravitația, una dintre cele patru forțe fundamentale pe care le cunoaștem a devenit o simplă proprietate intrinsecă a spațiu-timpului în care trăim. teoria generală a relativității descrie modul în care materia și energia curbează spațiu-timpul din jur, iar împreună cu principiul minimei acțiuni (lucrurile cel mai probabil să se întâmple sunt cele în care se consumă minimum de energie) crează iluzia gravitației ca o simplă consecință geometrică.

ceea ce mi se pare demn de luat în seamă este curiozitatea lui einstein de a chestiona lucruri pe care le luăm de-a gata: modul în care observăm lumea cu ajutorul luminii.

inspirați de curajul lui, câțiva ani mai târziu apăreau primele teorii moderne ale obiectelor microscopice. semnul de întrebare venea din natura duală a luminii și din energia pe care aceasta o purta. dacă obiectele pe care le observăm sunt atât de mici încât chiar și cea mai slabă rază de lumină poate să le afecteze starea? heisenberg, born, jordan, de broglie, schrodinger au fost printre pionierii inspirați de acest curent. consecința asupra spațiu-timpului? cuantificarea. împărțirea lui în cubulețe suficient de mici încât să se atingă limita principiului de incertitudine al lui heisenberg. un cubuleț de spațiu timp are 1 unitate plank de lungime la cub înmulțită cu o unitate plank de timp. în sistemul metric aproximativ 2.46 x 10^-150 m³s.

inspirația lui einstein nu a fost suficientă. ghinionul face ca mecanica cuantică și teoria relativității generalizate să nu fie compatibile. particulele sunt suficient de mici pentru a nu curba suficient de mult spațiul-timpul, iar cuantificarea nu este pe placul ecuațiilor diferențiale tensoriale. einstein a murit căutând soluția acestei probleme.

în 1970, hawking a găsit o abordare diferită pentru această problemă: renunțarea la lumină. cum? revoluția industrială a secolului XIX dezvoltase cu scopul creșterii productivității bazele teoriei informației: termodinamica. studiul sistemelor foarte mari de particule caracterizate exclusiv de informația pe care o poartă. hawking a eliminat mediatorul, lumina, axându-se asupra mediatului: informația. într-o succesiune rapidă, hawking a construit legile termodinamicii găurilor negre.

poate părea lipsit de relevanță, însă găurile negre sunt soluții speciale ale teoriei relativității, în care spațiu-timpul colapsează. imaginea nu are cum să fie intuitivă: în univers există regiuni speciale unde dispar noțiunile pe care le luăm de-a gata de când ne naștem, spațiul și timpul. putem spune că o gaură neagră este de fapt o margine a universului. hawking a reușit printr-un mecanism ingenios să facă legătura între gravitație și informația microscopică. primul pas către unificarea lui einstein.

modelul lui hawking a rezistat două zeci de ani și 10 dimensiuni spațio-temporale. căutările pentru originea spațiu-timpului însă s-au oprit într-un paradox: informația era distrusă în găurile negre. l-a costat o enciclopedie și un război științific public. în numai câțiva ani, susskind avea să renunțe la încă o preconcepție: materia și energia. universul în care trăim este definit de informașie. paradoxul era în acest fel rezolvat: găurile negre nu distrugeau informația ci o stocau pe suprafața lor. în acest fel, universul – spațiul, timpul, materia și energia – sunt doar manifestări incidente ale informației stocate pe suprafața marginilor universului (principiul holografic).

anul trecut s-a făcut încă un pas pentru unificare. într-o lucrare obscură, renunțând la orice influență observabilă, gravitația devenea consecință directă a informației. nu e un răspuns final. însă e cel mai bun pe care îl avem până în prezent.

articol inspirat de aici: the origins of space and time
sursă imagine: nasa

bogdan » orientarea către finalitate

06:56 pm on Aug 25, 2013 | read the article | tags: ideas

am mai scris despre asta. nu avem în sânge nevoia de finalizare. nu. ai râde, dar nici măcar la curve!

«We choose to go to the moon. We choose to go to the moon in this decade and do the other things, not because they are easy, but because they are hard, because that goal will serve to organize and measure the best of our energies and skills, because that challenge is one that we are willing to accept, one we are unwilling to postpone, and one which we intend to win, and the others, too.»

— JFK, Rice Stadium, September 12, 1962

și cred că unul dintre motive este lipsa unui scop. a unui ideal încadrat de o mulțime de valori fundamentale. o idee care să ne conducă viața și acțiunile în societate. având ca finalitate un mod de a ne măsura potențialul și de a ne depăși limitele. consecință probabilă a vechiului regim, am ales să ne limităm scopurile la a-i depăsi pe cei din jurul nostru, nu pe noi înșine. și ca exemplu stă prima olimpiadă internațională de matematică, organizată de românia în 1959. mi se par admirabile rezultatele individuale ale elevilor. însă dorința de a câștiga o medalie și de a fi mai bun decât alții care – sincer acum – nu sunt chiar exponenții unei națiuni, este doar un obiectiv, nu un scop în sine.

filosofia asta de viață s-a păstrat. suntem încurajați de mici să fim mai buni decât colegii de clasă, prietenii, vecinii etc. și totul se reflectă în alegerea unor obiective infime ca importanță drept scop al întregii noastre vieți. dar partea cu adevărat gravă este intervenția statului și încurajarea fix a acestui comportament prin orice tip de ajutor pe care îl acordă.

obținerea unui astfel de ajutor devine un scop în sine care activează spiritul competitiv. lupta pentru cele câteva firimituri neîmpărțite dinainte se va duce cu toată energia, neglijând sau chiar neavând o finalitate pentru proiectul respectiv. pentru că odată câștigat statul nu cere rezultate reale. nu-l interesează finalizarea. asemeni unei curve, stă cu ochii pe ceas și geme artificial tot felul de indicatori și parametrii de desfășurare care trebuie atinși, dar care nu au drept consecință directă finalizarea. doar încadrarea în timp.

un exemplu care mi-a servit ca sursă de inspirașie pentru articol sunt universitățile. unde parametrii de performanță nu sunt numărul de angajați performanți generați, ci numărul de absolvenși la sfârșitul unui ciclu. aș fi folosit ejaculați-ul lui vaghelie, însă asta ar fi presupus că aceștia ajung să se lipească sau să penetreze ceva. din nefericire se vor strânge sterili în vezica seminală a învățământului românesc.

scopul lor este cel mult obținerea diplomei. prin orice mijloace. incapabili să genereze în viitor un plus valoare în societate. iar institușiile de învățământ s-au prins de asta și se laudă cu atractivitatea corpului profesoral, cu taxele anuale, cu examenul de admitere. din momentul în care și-au deschis picioarele porțile pentru a-i primi înăuntru, singurul lucru care contează este timpul pe care îl petrec în interior. pentru că veniturile instituțiilor sunt direct proporționale cu numărul de studenți: multiplii de ”studenți-echivalenși” înmulțiți cu subvenția pentru fiecare an cu suficiente credite.

iar consecințele acestui cerc vicios – pentru că o fracțiune din absolvenți (de obicei cea mediocră) ajunge înapoi în sistem – lovesc fix la rădăcina societății noastre.

pentru că noi nu alegem o cale pentru că este grea, ci pentru că e ușoară. nu pentru că ne vom organiza și măsura potențialul. pentru că acea provocare nu o acceptăm și preferăm să o amânăm și pentru că ne e mai ușor să dăm o țeapă și să bifăm niște lucruri neimportante.

bogdan » furtuni magnetice și pulsuri de radiație gamma

12:31 am on Aug 23, 2013 | read the article | tags: nice2know

furtunile magnetice sunt la modă în ultima vreme. din fericire pentru noi, câmpul magnetic nu afectează țesuturile vii, consecință directă a ecuațiior lui Maxwell și a structurii vieții. dacă nu mă credeți, mergeți să faceși un RMN:

• câmpul magnetic din aparatul RMN este între 0.2 și 7 Tesla.
• câmpul magnetic terestru variază între 0.000025 și 0.0000065 Tesla.
• câmpul magnetic solar la nivelul orbitei terestre este de 0.000000005 Tesla

sursa: http://goo.gl/JMNrUP (article in the astrophysical journal, july 2003, on modelling sun magnetic field)

de ce ar trebui să ne fie cu adevărat frică sunt emisiile galactice de radiașii gama. da, am spus galactice! energia unei astfel de emisii poate arde complet atmosfera terestră într-o fracțiune de secundă, având într-o secundă energia produsă de soare în 10 miliarde de ani. și nu vom afla că ne lovește decât în momentul în care deja arde atmosfera, pentru că radiația călătorește cu viteza luminii și informația despre unda de șoc nu poate ajunge la noi mai repede de atât. cel puțin așa spunea Einstein și n-a fost contrazis până acum. norocul nostru e că astfel de evenimente sunt extrem de rare – se întâmplă o dată la câteva milioane de ani și sunt extrem de focalizate. imaginași-vă un laser îndreptat la un moment oarecare, aleator spre cer – ce șanse sunt să lovească lună?
sursa: http://goo.gl/4eMhzg (university of oregon lecture notes on gamma ray bursts)

bogdan » ikea românia

07:06 pm on Aug 16, 2013 | read the article | tags: replied

dacă urăsc ceva mai mult decât promoterițele alea care habar n-au ce vând, din raionul cu produsele de igienă orală al fiecărui supermaket, sunt angajații magazinului IKEA care presupun apriori că ai în cap toată harta magazinului, știi absolut fiecare detaliu al fiecărui produs și problemele lor personale (trainingul angajaților noi) sunt mult mai importante decât ceea ce urmează să achiziționezi (automat sursa veniturilor lor). singurul nume pe care l-am reținut e cel de pe comanda mea (***495389, livia i.).

bogdan » de ce R&D in Romania nu produce

| read the article | tags: ideas

câteva lucruri care influențează R&D în România:

profilul cultural: și mai exact, dorința câștigului imediat. n-am învățat nimic din modelul pe care îl divizinizăm de peste ocean. ne uităm la apple și microsoft și nu ne vine să credem că a durat decenii până au ajuns aici. uităm că google a împlinit 14 ani și că în primii 4 noi încă foloseam yahoo și altavista. nu. afacerile mari din zilele noastre au fost construite fie prin ”șopârle”, fie cinstit. cele din urmă sunt încă insuficient dezvoltate pentru a privi în direcția R&D. iar urmașii ”șopârlelor” care au supraviețuit nu au curaj să investească în R&D pentru că nu produc rezultate în primele șase luni de la investiție. mă refer la R&D, nu la departamente destinate accesării fondurilor PNCD, care depun anual aceleași proiecte cu pixuri.

calitatea resursei umane: care cu câteva excepții este îndoielnică. s-o recunoaștem, meseria de cercetător nu este un dream-job în România. nu avem 1 din 10 copii care să-și dorească asta când sunt mici. nu când părinții ascultă manele și-l iau pe măruță sau gherghe drept model. în consecință, asemeni domeniului educațional, R&D-ul este subpopulat cu mediocrii (iar, cu câteva excepții). avem categoria dinozauri – unde folosindu-se de șopârla dosaris au urcat ierarhia minților luminate ajungând să se creadă valori și categoria viermilor inelați, pentru care lipsa coloanei vertebrale i-a transformat în simbioți. se întâlnesc în grupuri (de obicei sub numele grele ale institutelor de cercetare naționale sau universități), hrănindu-se fie din proiecte naționale care testează validitatea diferitelor experimente internaționale pe teritoriul României sau din afaceri cu patrimoniul instituțiilor gazdă.

birocrația: nu e suficient că un grup de cercetare are problemele de mai sus. nici că avem cel mai birocratic stat din uniunea europeana. nu. R&D-ul românesc se lovește și de nepotismul prin care semidocți fără nicio șansă reală pe piața muncii capătă tot felul de joburi în aparatul administrativ: jurist, contabil, administrator cu toate variațiile și gradele posibile. degeaba convingi un finanțator, degeaba ai o idee originală susținută de oameni competenți, pentru că în final toate eforturile se vor lovi de ”nu se poate”, ”teoretic e posibil, practic eu nu semnez”, ”alcătuiți dosarul de achiziție și mai vedem”. baza problemei e în asumarea răspunderii, iar consecințele sunt luni sau ani întârziere în achiziționarea resurselor necesare. și aici intervine celebra procedură de licitație prin ”SEAP”. care deși ar trebui să protejeze banii din taxele noastre, a creat un ecosistem atât de diversificat de paraziți crescând artificial costurile de dezvoltare și scăzând real calitatea produselor rezultate. trei virgulă cinci metode dintre cele mai folosite:

• resursele pe care trebuie să le cumpăr trebuie să aibă o fundă albastră. pentru că funda albastră e esențială procesului de cercetare ca urmare a documentației de 120 de pagini pe care o am drept justificare. incompetența și lenea funcționarilor publici care supervizează procesul protejează o astfel de licitație.
• furnizorul de la care cumpăr trebuie să se dovedească capabil. nimic greșit până aici. pentru a demonstra acest lucru sunt necesare hârtii de la stat, iar ca un făcut termenul de obținerea al tuturor hârtiilor îl depășește pe cel necesar depunerii dosarului pentru licitașie. cum? pentru început documentația de licitație va fi vagă. statul îi protejează pe participanții care nu înțeleg și aceștia pot solicita clarificări. inițiatorul licitației trebuie ca înainte cu cel pușin 6 zile de sfârșitul licitașiei să ofere un răspuns. acesta poate veni la orice oră. deci ziua 6 înainte de licitașie e piedută. obținerea unor certificate standard pentru licitație (de atestare fiscală să spunem) durează 5 zile lucrătoare de la data depunerii actelor. adică fix la o zi după închiderea licitației. deștept, nu?
• nu sunt de acord cu rezultatul licitației și cel care trebuia să-l câștige contestă. procedura e atât de greoaie și durează atât de mult, încât câștigătorul de drept renunță în cele mai multe cazuri. consecința contestației de cele mai multe ori este reorganizarea licitației.
• virgulă cinciul vine atunci când câștig licitația cu cel mai mic preț, dar am voie conform legii să cresc costul total cu 50% fără a se reface licitația.

sincer, SEAP cred că ar trebui reorganizat în așa fel încât nu cererea de ofertă să fie listată, ci producătorii și prețurile lor.

va urma.

bogdan » capitalism

10:46 pm on Aug 13, 2013 | read the article | tags: ideas

am văzut de aproape diferența dintre un CFO corporatist și un CEO antreprenor.

• primul, preferând să joace ”safe”, cu o strategie minimax (minimizarea pierderilor maximale), a ratat lansarea unui nou produs și un profit net de minimum 16k€. puțin, comparând cu cifra de afaceri de 6M€ și pierderile de 700k€ în 2012, pe un model de business aflat în colaps, cu un risc inițial evaluat la 9k€.
• cel de-al doilea, preferând să riște și urmând o strategie maximin (maximizarea profitului minimal), a intrat pe o piață ca jucător principal, cu un profit de minimum 50k€. mult pentru o cifră de afaceri de 250k€ și un profit de 15k€ în 2012 și un risc inițial evaluat la 100k€.

vreau să subliniez doar diferența în strategie și puterea contextului în care s-a aflat fiecare dintre cei doi. concluziile le trageți voi.

bogdan » benzi desenate

11:04 pm on Jun 23, 2013 | read the article | tags: ideas

în urmă cu câteva zile am participat la un exercițiu extrem de interesant de spart scânduri cu mâna goală – foarte asemănător cu ceea se întâmplă în demonstrațiile de karate. trec repede peste faptul că am reușit să sparg cu destul de multă ușurință o scândură și vreau să subliniez puțin natura exercițiului care m-a determinat: voința.

din problemele de ciocniri știm că impulsul și energia se conservă în momentul impactului. deci scândura se rupe din cauza acestor doi factori și pentru că vitezele sunt cât se poate de nerelativiste, singurul parametru important este viteza: cu cât viteza la impact este mai mare, cu atât scândura se va rupe mai ușor. pentru că atunci când eram mici ne-am tot lovit cu mâna de obiecte și ne-a durut, amigdala calculează și încetinește mâna înaintea impactului în așa fel încât să ne asigure confortul fizic.

legătura cu voința apare în abilitatea (dobândită în urma exercițiului lui marian) de a depăși reflexul natural și a lovi cu viteză maximă.

revin asupra cuvintelor cheie: voință și frică. exact aceleași lucruri stau la baza benzilor desenate cu lanterna verde, a căror adaptare am văzut-o întâmplător tot săptămâna trecută. concluzia mea e că de mici, copii americani sunt învățați – prin metode cât se poate de atractive – semnificația și efectele acestor concepte.

pentru o secundă, îmi amintesc de Greuceanu și Harap-Alb, eroi ai copilăriei noastre (apreciez efortul harap-alb continuă). deznodământul nu depinde pentru niciunul dintre cei doi de voință, ci mai degrabă de ajutorul fortuit al personajelor conjuncturale.

și aici intervine diferența subtilă între cultura românească și cea americană: în timp ce noi așteptăm să câștigăm la loto pentru a ne atinge un scop (pentru că, nu-i așa, s-ar putea să avem o cunoștință la loteria națională care ne poate da un pont), americanii folosesc eficient resursele pe care le au pentru a se apropia de el. sau, pentru o altă generație: în timp ce noi îi așteptam pe americani să ne rezolve problemele, ei și le rezolvau singuri pe ale lor.

și pentru că nu sunt singurul care a făcut corelația de mai sus, în continuare un studiu publicat in Advances in Consumer Research, Vol. 16, 1989